Secolul XIX este, din
perspectiva relației dintre teologie si filosofie, un secol al contrastelor. Pe
de o parte America este spațiul în care teologia, sau, mai corect spus,
mișcările religioase cunosc o dezvoltare extraordinară[1],
iar, pe de altă parte, Europa este martora unui conflict din ce în ce mai
puternic între teologie (religia tradițională) și ateismul propus de iluminism.
Și ca dialogul acesta între teologie și ateism să fie mai complicat,
încercările filosofiei lui Hegel, de a concilia teologia cu filosofia și de a
găsi o cale de mijoc, dau naștere unei confuzii și mai mari. Adevărul este că
ruptura aceasta nu se datorează doar filosofiei și filosofilor, ci își are
originea în special în evoluția gândirii teologice.
Friedrich Schleiermacher este
teologul care își propune să realizeze ceea ce doar Toma d’Aquino și-a mai
propus până atunci în teologie: împăcarea teologiei naturale cu teologia
biblică. Rezultatul încercării lui Schleiermacher este teologia pozitivă. Ideea lui este aceea că Biblia nu trebuie
privită ca ”o istorie a intervențiilor
divine sau drept o colecție de ziceri dumnezeiești”[2].
De ce? Pentru că această carte nu e decât ”o
simplă consemnare a experienței religioase”[3].
Plecând de aici, interesul lui a fost acela de a extrage esența religiei din
analiza experienței religioase, cu scopul de a reinterpreta teologia creștină
în termenii acceptați de omul culturii moderne, indiferent de preocupările sale
bisericești. Atributele Dumnezeului lui Schleiermacher ”nu trebuie înțelese ca și cum ar desemna ceva concret în ființa Lui, ci
numai ca referindu-se la anumite aspecte determinante ale felului în care
sentimentul de dependență absolută se raportează la El”[4]
În contextul acesta,
perspectiva lui Feuerbach asupra teologiei, sau, mai corect spus, asupra
divinității, nu este ceva nou[5].
De fapt Feuerbach se înscrie perfect în dialogul acesta dintre teologie și
filosofia naturalistă. Dacă pentru creștinismul tradițional, Dumnezeu era
temeiul existenței umane, iar la Hegel Dumnezeu este înlocuit cu Spiritul
Absolut, la Feuerbach ”natura este
temeiul omului”[6].
Fellmann afirmă chiar că
”Feuerbach și-a însușit ideea panteistă a lui
Spinoza ”deus sina natura” atunci când subliniază că natura nu își este doar
sieși temei, ci este identică cu esența divinității”[7].
Critica religiei și a
creștinismului la Feuerbach are specificitatea ei. Acesta nu încearcă să
demonstreze falsitatea afirmației teologice a existenței lui Dumnezeu. Nu-și
pierde timpul în demonstrații sau contra-argumente ale existenței lui Dumnezeu.
Interesul său este acela de a înțelege mai degrabă importanța religiei în viața
omului. Ceea ce propune el este analiza creștinismului și a religiei în genere,
dintr-o altă perspectivă decât cea teologică, și anume din perspectivă antropologică.
Plecând de la ideea
sentimentului de dependență de care vorbea Schleiermacher și relația sa cu
religia, Feuerbach ajunge la concluzia că:
”sentimentul de dependență al omului este
temeiul religiei; obiectul acestui sentiment de dependență, elementul de care
omul este și se simte dependent, nu e însă la origine nimic altceva decât
Natura”.
Dacă în teologia creștină tradițională,
biblică, religia se naște din revelația divină și răspunsul omului la această
revelație, Dumnezeu fiind deci subiectul religiei și nu obiectul ei, în
concepția lui Feuerbach, omul este subiectul religiei, iar Dumnezeu obiectul
ei. De fapt, Feuerbach merge mult mai departe în analiza fenomenului religios.
Conform observațiilor sale, Dumnezeu nu este altceva decât o proiecție a celor
mai importante calități umane. Bunătatea, frumusețea, dreptatea și orice alt
atribut de valoare al ființei umane este absolutizat și pus în relație cu o
ființă iluzorie pe care omul o numește Dumnezeu.
”Crezi în iubire ca într-o însușire divină,
deoarece tu însuți iubești, crezi că Dumnezeu este o ființă înțeleaptă, bună,
deoarece nu cunoști nimic mai bun în tine decât bunătatea...Dumnezeu este
pentru tine existent, ființă, din aceeași cauză, din care el este pentru tine
ființa înțeleaptă, fericită, binevoitoare...A exista este pentru om ceea ce e
prim, esențialul în reprezentarea sa, presupoziția predicatelor. De predicate
se dispensează omul, dar existența lui Dumnezeu este pentru el un adevăr
indiscutabil, de nezdruncinat, absolut sigur, obiectiv. Dar cu toate acestea
deosebirea este numai una aparentă. Necesitatea subiectului rezidă numai în
necesitatea predicatului. Ești ființă umană numai ca ființă umană; certitudinea
și realitatea existenței tate constă numai în certitudinea și realitatea atributelor
tale umane...Dumnezeu așadar este ființa umană privit ca supremul adevăr”[8].
Cu alte cuvinte, Dumnezeu e Omul la superlativ.
Tuturor acestor afirmații,
extrem de frumos așezate, li se ridică o întrebare simplă: de ce omul privește
bunătatea, frumusețea, iubirea și toate celelalte asemenea ca însușiri
valoroase ale ființei umane? De ce nu consideră omul calități și valori,
minciuna, ura, urâtul și toate celelalte asemenea? De ce există în om această
nevoie, reală, de a fi în relație de dependență față de o ființă superioară
omului, iar această superioritate este înțeleasă (chiar și de Feuerbach și de
orice ateu sau antiteist) în sensul valorii?
Este simplu să afirmi doar ”iubirea, bunătatea, personalitatea” ca ”fiind determinări omenești”, pentru ca să poți conchide apoi că
”și
ființa pe care tu o presupui la baza lor, și existența lui Dumnezeu, și
credința că în genere există un Dumnezeu nu sunt decât un antropomorfism – o
supoziție pur umană. De unde știi tu oare că, în genere, credința în Dumnezeu
nu este numai o limită a felului uman de reprezentare? Ființele superioare
- și tu accepți asemenea ființe - sunt
poate așa de fericite în sine însăși, așa de unitare în sine, încât nu mai
există dezacord și tensiune între ele și o ființă superioară lor. A avea
cunoștință de Dumnezeu și a nu fi tu însuți Dumnezeu...este o discordie
internă, o nenorocire. Ființele superioare nu știu nimic despre această
nenorocire; ele nu au nici o reprezentare despre ceea ce ele nu sunt[9]”.
Ceea ce vrea să sublinieze aici
Feuerbach este faptul că presupoziția existenței unui Dumnezeu căruia omul să-i
fie asemănător, și, în același timp, inferior, este o presupoziție falsă.
Dumnezeul despre care vorbește omul religios nu este altul decât el însuși, la
modul ideal. Chiar faptul că omul gândește posibililatea existenței unei ființe
superioare, pe care o poate cunoaște în cadrul unei relații personale, este
suficient pentru Feuerbach să afirme identitatea omului cu acea ființă. Nu poți
cunoaște o realitate distinctă de propria ta natură.
Într-o oarecare măsură e clar
că Feuerbach are dreptate, dar ceea ce nu sunt sigur că știe, este faptul că
afirmațiile sale sunt identice cu cele pe care Isus sau Pavel le fac[10].
Teologia biblică afirma existența mai multor tipuri de umanitate şi, în
consecinţă, a mai multor tipuri de cunoaştere. Chiar Biblia spune că a-L
cunoaște pe Dumnezeu este posibil doar pentru cei care au o natură asemănătoare
cu a Lui, nu doar atribute asemănătoare. De asemenea, sentimentul de frustrare
pe care îl resimte omul pentru care Dumnezeu este produsul imaginației lui, are
și el o explicație în teologia biblică, evident alta decît cea pe care o oferă
Feuerbach. Dacă pentru el frustrarea aceasta se naște deoarece omul religios ”pentru a-l îmbogăți pe Dumnezeu, trebuie să
sărăcească; ca Dumnezeu să fie totul, el trebuie să fie nimic”, sau pentru
că ”afirmă în Dumnezeu ceea ce neagă în
sine însuși[11]”,
pentru teologul creștin frustrarea omului se naște din neputința omului păcătos
de a avea același tip de cunoaștere prin comuniune pe care o avusese înainte de
cădere.
E interesant faptul că
Feuerbach recunoaște valoarea religiei prin faptul că omul, ieșind din sine și
proiectând în afara sa propria sa ființă, absolutizând-o, nu a făcut altceva
decât să sublinieze diferența esențială dintre om și animal, și, deci, valoarea
omului.
[1] În perioada aceasta apar cele mai multe confesiuni neoprotestante și,
de asemenea, apar așa numitele mișcări de redeșteptare religioasă
[2] Colin Brown, Filosofia și
credința creștină, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2000, p.114
[3] idem
[4] Friedrich Schleiermacher, The
Christian Faith, T&T CLARK LTD ,
2005, p.194
[5] Ferdinand Fellmann, Istoria
filosofiei in secolul al XIX-lea, Editura All, 2000, p.99
[6] Colin Brown, Filosofia și
credința creștină, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2000, p.114, citat din
trad. engl. Preliminary Theses Towards
Reform of Philosophy în Samtliche
Werke, editată de W. Bolin și F.Jodl (1903-1911) 1959, II, p.240
[7] Ferdinand Fellmann, Istoria
filosofiei în secolul al XIX-lea, Editura All, 2000, p.99
[8] Ludwig Feuerbach, Esența
creștinismului, Editura Științifică, București, 1961, p.50-51
[9] idem
[10] În Ioan 3:6 Isus afirmă:”ce este
născut din carne, este carne, și ce este născut din Duh, este duh” și în 1
Cor. 2 Pavel face distincție între omul firesc și cel duhovnicesc și cele două
tipuri de cunoaștere proprie celor doua tipuri de umanitate
[11] Ludwig Feuerbach, Esența
creștinismului, Editura Științifică, București, 1961, p.59-60
