Logosul, chip al lui Dumnezeu

Este important de observat în cadrul prologului ioanin, că autorul evangheliei stabilește un fond comun de înțelegere a creerii și susținerii universului și a vieții și revelarea de Sine a lui Dumnezeu prin afirmarea Logosului, în termeni insistent personali. Chiar dacă evanghelia este scrisă în limba greacă, să nu uităm că scriitorul ei este evreu, iar cel despre care scrie, adică Logosul întrupat, Iisus Christos, era și El evreu, și vorbea arămaica. De aceea este important să observăm modul în care evanghelistul își structurează scrierea sa. Dacă primele versete indică divinitatea Logosului și calitatea sa de creator și susținător al universului și a vieții(v.1„La început era Cuvântul...Cuvântul era Dumnezeu”; v.3„toate au fost făcute prin El”; v.10„lumea a fost făcută prin El”), iar apoi arată spre întruparea Lui (v.14 „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi...”), finalul prologului subliniază, dincolo de statutul acestui Logos – acela de Fiu unic, caracterul de Revelație a întrupării Logosului (v.18„nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Singurul lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”).
Același fapt îl surprinde și Kenneth Kantzer atunci când afirmă că „Isus Hristos diferă de alte moduri de revelare, prin aceea că El nu este atât de mult un mod de comunicare divină, cât Ființa divină însăși, care comunică în mod direct cu omul prin încarnarea Lui în rasa umană. Isus Hristos combină atât actul revelației, cât și cuvântul revelației. El este Dumnezeu care acționează, și atunci când vorbește, El este, la rândul Lui, Dumnezeu care vorbește cu autoritate divină și infailibilitate divină”.
Nu doar prologul ioanin susține această concepție despre Logos ca revelație a lui Dumnezeu. Capitolul 3 de exemplu, al aceleiași evanghelii, explicitează puțin anumite noțiuni care ar putea părea obscure în prolog. E vorba de vestita întâlnire a lui Isus cu Nicodim. Esența discuției rezumată în cuvintele lui Isus „ce este născut din carne este carne, și ce e născut din duh, este duh”, transmite faptul că: cunoașterea nu poate avea loc decât între lucruri de aceeași natură. Și pentru că între om și Dumnezeu este o diferență de natură, omul nu Îl poate cunoaște pe Dumnezeu prin capacitățile sale firești, umane, de aceea e nevoie de revelație din parte lui Dumnezeu. Finalul prologului ioanin, afirmă deschis acest lucru: Logosul este Unicul Fiu - „monogenh.j qeo.j”. Se are în vedere aici tocmai ideea că Logosul are aceeași natură cu Tatăl, și conform paralelismului ebraic, următoarea afirmație a lui Ioan, Fiul se află la sânul Tatălui ( eivj to.n ko,lpon tou/ patro.j ) vine să o întărească pe prima, indicând nu faptul că Logosul stă fizic la pieptul Tatălui, ci identitatea naturii Logosului cu a Tatălui. Și tocmai acesta e motivul pentru care Logosul e singurul care L-a văzut pe Tatăl (nu doar ca vedere fizică, ci în special în sensul cunoașterii), fiind de aceea capabil și să Îl descopere ființei umane. De fapt, singura posibilitate de cunoaștere a lui Dumnezeu, este autorevelarea Sa. Dacă Isus Hristos, Cuvântul, nu ar avea natură divină, ar fi incapabil să Îl descopere pe Dumnezeu, iar omul s-ar afla în imposibilitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu.
Această revelație de Sine a Tatălui prin Logos, înseamnă arătarea chipului divin ființei umane, care a fost de fapt creată în asemănarea acestui chip. Această idee o regăsim și la Philon din Alexandria, care chiar dacă nu concepe că logosul divin s-a întrupat, afirmă totuși că „logosul divin...este însuși chipul lui Dumnezeu” . De asemenea în concepția lui Origen Dumnezeu s-a descoperit, în sensul că S-a făcut înțeles de oameni, prin Logosul Său, care e Hristos, și care e chip ce exprimă substanța și existența lui Dumnezeu. Acest lucru reiese din argumentele sale contra lui Celsus, în comentariul pe care îl face unui pasaj din epistola lui Pavel către Filipeni (Filipeni 2): „dar, Cel coborât printre oameni există în chipul lui Dumnezeu, care, din dragoste față de oameni S-a deșertat pe Sine, pentru a putea fi înțeles de ei” . Origen nu se oprește la a spune doar că Logosul e chipul lui Dumnezeu, ci el afirmă că omul, prin primirea sau acceptarea Logosului întrupat, va ajunge să contemple „adevărata înfățișare a Logosului”, adică adevăratul chip al Logosului. În accepțiunea lui Origen, prin întrupare, Logosul nu suferă nici o transfomare a naturii sale. Trupul uman, sau îmbrăcămintea corporală, indiferent de ceea ce se petrece cu el, nu afectează în nici un fel chipul, adică natura sau esența Logosului . Din acest punct de vedere, teologia, sau mai bine zis hristologia ioanină, cu privire la întruparea Logosului, este mult diferită de gândirea lui Origen. Dacă la Origen doar contemplarea ne revelează adevăratul chip al Logosului, implicând prin această afirmație că omul trebuie să se așeze într-o anumită stare pentru a putea percepe ceva ce nu este direct cognoscibil, la Ioan, Logosul este revelarea adevăratului chip al lui Dumnezeu, iar această revelare nu ține de un efort al ființei umane, în contemplare sau printr-o altă străduință, ci este o acțiune care aparține strict divinității și este o revelare directă, nemijlocită.
Există multe dovezi în scrierile lui Ioan care atestă această gândire. De exemplu, prima întâlnire dintre Ioan Botezătorul și Iisus Christos, așa cum e descrisă de evanghelistul Ioan, imediat după prologul său, menționează următoarele cuvinte ale Botezătorului „Iată Mielul lui Dumnezeu...eu am văzut...și am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1:29.34). La prima întâlnire dintre cei doi, Ioan strigă „Iată...am văzut...Fiul lui Dumnezeu”, adică revelarea lui Dumnezeu prin Logos este directă și nemijlocită, imposibil de neobservat.
De asemenea este imposibil de trecut cu vederea un eveniment pe care numai Ioan evanghelistul îl amintește; într-o anumită ocazie, are loc o discuție între Isus și ucenicii Săi, moment în care Isus face o declarație surprinzătoare, dar fermă: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine. Dacă m-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut pe Tatăl...Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan14:6.7.9). Acesta e unul dintre cele mai clare pasaje care denotă concepția ioanină despre Logos. Pentru Ioan, Logosul este chipul Tatălui, este Dumnezeu întrupat, de aceea cine Îl vede pe Isus, Logosul înomenit, a văzut pe Dumnezeu.
Este bine de remarcat și faptul că nu numai la Ioan, între autorii din Noul Testament, apare această accepțiune cu privire la Logos, ci și la Pavel, cel mai prolific dintre toți scriitorii nou testamentali. Astfel , făimoasa scrisoare către Evrei (1:1-3), Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu ca „oglindire a slavei Lui (Tatălui) și întipărirea Ființei Lui”. Varianta în limba greacă a textului este mult mai clară o]j w'n avpau,gasma th/j do,xhj kai. carakth.r th/j u`posta,sewj.. Deci nu doar Ioan înțelege Logosul ca imagine a naturii divine, ci și Pavel, numindu-l reflexiție a slavei (gr.doxa), și reprezentare a naturii, a ființei lui Dumnezeu.
Chiar dacă la Origen, Logosul e cunoscut prin contemplare, în timp ce la Ioan, Logosul se face cunoscut în mod explicit și nemijlocit, important este să subliniem faptul că amândoi sunt în asentimentul că orice discurs despre Dumnezeu, care este nevăzut, poate pleca numai de la revelarea acestui Dumnezeu, prin Logos ca și Chip al Său. Fără această revelație, omul nu ar putea cunoaște nimic despre Dumnezeu, fără această revelație omul nu ar putea avea o relație cu acest Dumnezeu.
Ceea ce trebuie în special remarcat, atât la sfinții părinți, cât și la textul ioanin, este ideea că diferența de natură, de esență, între Dumnezeu și om, poate fi și este traversată prin intermediul Revelației, iar cel mai potrivit mod de revelare este cel al întrupării Logosului. Această întrupare realizează apropierea celor două naturi, umană și divină, fără să nege distincția de substanță, ci eviidențiind-o. Așa cum am văzut, în primul rând, scopul întrupării a fost de a revela divinitatea, așa cum este ea, pentru ca omul, în condiția sa de om, să poată accede la această cunoaștere, iar un al doilea scop, pe care îl vom dezbate mai pe larg în capitolul următor, a fost acela de a revela umanitatea omului însuși, căci omul nu e străin numai de Dumnezeu, ci chiar de el însuși. Aici poate fi găsită o similitudine marginală cu gândirea platonică, în sensul că sufletul exilat în lumea sensibilelor, nu numai că nu mai are acces la cunoașterea realității, a Ideii, dar nu reușește să înțeleagă nici care e esența sa de suflet. Mergând mai departe cu această comparație, pentru Platon cunoașterea pură a oricărui lucru cere libertate completă de trup. Nu poți cunoaște cu adevărat ceva, în condiția de suflet întrupat. Materia și lumea materială fac imposibilă cunoașterea adevărului. Deși se vorbește de „ochii sufletului”, în realitate acești ochi nu reușeșc să vadă adevărul, ci doar îl intuiesc, iar vederea cu adevărat a Formei, a Realității, sufletul nu o are decât despărțit de trup. Și cum separarea sufletului de trup are loc prin moarte, atingerea înțelepciunii, sau cunoașterea adevărată a filosofului nu se împlinește decât prin moarte. De aceea pentru filosof, moartea nu e un rău de care să se teamă, ci e ceva pentru care te pregătești o viață întreagă. Destinul sufletului de a se regăsi pe sine prin moarte, nu este un nihilism la Platon, este o necesitate căreia nu i se poate sustrage, dar are un sens pozitiv, pentru că finalitatea sa e una spre deschidere. Adică numai prin acest destin sufletul poate începe să trăiască adevărata viața, în lumea Formelor. În contradicție cu această perspectivă, Ioan susține posibilitatea cunoașterii pure, a Adevărului prin intermediul întrupării Logosului. Cunoașterea deci, nu numai că e posibilă prin intermediul materiei, dar e condiționată chiar de materializare. Adică, omului i-ar fi imposibilă cunoașterea realității, în afara materialității sale și a Logosului. De fapt, ceea ce susține Ioan este condiționarea revelației de întrupare, căci Logosul nu prin existența sa anterioară Îl descoperă omului pe Dumnezeu, ci prin întruparea sa.
Revelația sau revelarea chipului lui Dumnezeu, prin Logos, așa cum o descrie Ioan, urmează îndeaprope linia gândirii ebraice cu privire la corespondentul ebraic al lui logosului și anume, verbul dabhar. Contrar traducerii simpliste, care-l echivalează pe dabhar ‘cuvântului’, în mentalitatea ebraică acesta are o altă semnificație. Dabhar este dinamic, atât din punct de vedere obiectiv, cât și lingvistic, și nu înseamnă doar ‘cuvânt’, ci, în special, ‘faptă/act’. La evrei, cuvântul descrie cea mai înaltă și nobilă funcție a omului și, din acest motiv este identic cu acțiunea sau împlinirea sa. Thorleif Boman, un foarte bun cunoscător al mentalității ebraice, afirmă chiar că, pentru evrei, „cuvântul sau fapta nu sunt două traduceri ale lui dabhar, ci fapta este o consecință a semnificației fundamentale care este inerentă lui dabhar” . Pentru evreu, cuvântul nu este doar un sunet, sau o respirație, ci este o realitate, o existență materială reală. Ca o consecință a acestei concepții, adevărata ființă, pentru evrei este dabhar, sau, dacă e să folosim echivalentul său grecesc, logosul, și conține în el întreaga realitate: cuvânt, faptă, sau obiecte concrete. Ne-ființa este semnificată prin expresia lo-dabhar (lo este negația), și aceasta, la rândul ei are o existență concretă, tangibilă în viața de zi cu zi. De exemplu minciuna, sau falsitatea, pentru un evreu, nu este similară cu ceea ce înseamnă pentru Aristotel, adică neconcordanță cu realitatea, cu adevărul, ci este o decădere internă, o distrugere a esenței proprii. Acesta e motivul pentru care despre logosul ioanin, nu se spune că nu poate fi cunoscut, că Dumnezeu nu e descoperit de El, ci se afirmă că nu e primit, că e respins (adică e recunoscut), sau că ceea ce se știe despre El, este distorsionat intenționat (Ioan 8:44 „voi aveți de tată pe diavolul!” care e „mincinos și tatăl minciunii”). În concepția ioanină gravitatea nu rezidă în faptul că omul nu cunoaște adevărul, pentru că în ultimă instanță acesta i se va revela , ceea ce e grav însă este repsingerea acestei revelații în mod voit, rațional știind că respingi ceea ce e adevărat și asumarea unei vieți în care acționezi împotriva raționalului.