logosul, revelatie sau adevar

Una dintre cele mai frumoase dezvoltări a teologiei logosului, la Ioan, este cea legată de relația cu aletheia. În cele ce urmează am dori să urmărim aspectele evidențiate de Ioan, în cadrul relației logos-aletheia, comparativ cu „doctrina” lui Platon privitoare la adevăr și modul cum a fost preluată de sfinții părinți.
Textul platonician, fundamental în înțelegerea filosofiei despre adevăr, se găsește în cartea a vii-a a Republicii și este îndeobște cunoscut sub titlul de mitul peșterii. Acest lucru este recunoscut și de Martin Heidegger, care afirmă fără nici un dubiu că „acest mit cuprinde ‘doctrina’ lui Platon despre adevăr” .
Ceea ce Platon afirmă în acest mit este faptul că omul trăiește într-o lume iluzorie, o lume o umbrelor. Mai rău decât atât, omul, trăind înlănțuit în această peșteră, nu își dă seama că lumea lui nu e reală; nu numai că nu înțelege că lucrurile pe care le vede, le aude, le pipăie sunt umbre ale unei realități la care el e incapabil să ajungă, dar nici măcar nu percepe starea lui de înlănțuit, de suflet înrobit.
Potrivit descrierii lui Platon, dacă omului i s-ar oferi atingerea nemijlocită a Realului, imaginea pe care el ar percepe-o ar fi mai confuză decât cea pe care o are privind proiecția sau umbra acestui Real. Din acest considerent, umbra este aletheia, adică adevăr, în sensul de neascundere, după cum subliniază chiar Platon spunând „asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor ”. Întrebarea e: cum se poate ca umbra să imagineze mai clar Realul decât Realul însuși? Răspunsul este în faptul că nu umbra este vinovată de incapacitatea de a cunoaște realitatea, ci condiția omului, om care se află într-o stare de privațiune de libertate, și atâta timp cât omul nu e liber, el nu poate ‘aprecia’ ceea ce este adevărat. Pentru ca omul să devină liber, trebuie să pășească mai departe, pe o altă treaptă, și să ajungă afară din peșteră. Nu e suficient, deci, să fie dezlegat și eliberat în peșteră, el trebuie să părăsească peștera, și apoi, încetul cu încetul, obișnuindu-se cu lumea de afară, va reuși să vadă, la lumina soarelui, adevăratul chip al lucrurilor.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că pentru Platon adevărul este ierarhizat, existând diferite grade ale adevărului, și putem vorbi astfel despre adevăr ca simplu „adevăr ”, iar la acest nivel se află oamenii care trăiesc legați în peșteră. La un alt nivel sunt cei care au fost dezlegați, dar se află deocamdată tot în peșteră, iar aici lucrurile sunt considerate „mai adevărate” și, în fine, treapta a treia, care nu e numită specific în mitul peșterii, dar apare în cartea a vi-a (484c), iar aici adevărul e numit „ceea ce e întru totul adevărat” . De fapt acest pasaj din cartea a vi-a clarifică idea libertății la care trebuie să ajungă cineva, pentru a putea avea acces la ceea ce e adevărul adevărat.
Pentru Platon, cei care trăiesc în peșteră, deși au o măsură a neascunsului sunt totuși orbi, „pentru că nu au nici un model luminos în suflet” . Astfel, a fi liber, înseamnă pentru Platon, a avea acest model luminos, adică adevărul, în suflet. Rămâne însă în textul lui Platon o neclaritate: cum ajungi să privești altceva decât umbrele? Pentru că vorbim aici de oameni care sunt legați, și pentru care, în această condiție, este imposibil să realizeze că lumea lor nu e decât o iluzie dacă nu pot avea un contact cu realitatea, întrebarea e: cum ajung omul înlănțuit să fie dezlegat? Mitul peșterii nu răsunde la această întrebare, dar afirmă lămurit că adevărul nu poate fi atins decât în lumea ideilor, pentru că, în cele din urmă, aletheia desemnează un raport, și anume raportul dintre ceea ce este văzut și ceea ce face ca acel lucru să fie văzut. Astfel, dacă nu ajungi în lumea ideilor, unde soarele (adică Ideea Binelui) face cu putință ca lucrurile să fie văzute, și, în final, el însuși poate fi cunoscut.
În comparație cu această filosofie, textele ioanine propun o altă viziune asupra adevărului, deși pe alocuri se pot găsi diferite asemănări.
Dacă în concepția platonică lumea, care este asemănată cu o peșteră, este ireală, în gândirea biblică, universul uman este cât se poate de real. În iudaism, nu există conflict între materie și spirit. De fapt ceea ce Biblia numește ca fiind suflet este entitatea care se formează prin unirea materiei cu spiritul, însă înainte de această unire, nici materia și nici spiritul nu au o identitate sau existență personală. Chiar prologul ioanin, face sublinierea că Logosul, pe care Îl identifică de la început cu Dumnezeu, Creatorul oricărei existențe cosmice, „S-a făcut trup”, adică s-a materializat, deci materia este reală , și „a locuit printre noi, plin de har și de ADEVĂR”. Încă de la început Ioan lămurește aceste două aspecte:
1. Logosul s-a făcut trup
Verbul folosit aici pentru s-a făcut este gi,nomai, , și are semnificație de a devenit, indicând astfel ideea că este afectat de timp, că se manifestă într-un cadru temporal. De fapt Ioan folosește acest cuvând din limba greacă, traducându-l pe ebraicul hy"Ah, care indică și mai clar ideea trecerii, a temporalității, a istoriei. Verbul acesta apare aproape în fiecare verset al primului capitol din cartea Geneza, indicând spre faptul că a fost un timp când lumea avea o anumită față, iar apoi Dumnezeu a intervenit, și între aceste două stări diferite ale lumii a existat o trecere a timpului. Lucrul acesta este cel mai lesne de observat în versetele care menționează: „a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă”, unde verbul din limba română a fost este hyh la forma de qal imperfect, și a fost tradus în varianta greacă a textului prin evge,neto forma de indicativ aorist.
De asemenea este important de notat și substantivul trup, care vine de la grecescul sa,rx având semnificația de carne, de materie din care e făcut trupul uman, Ioan nefăcând altceva decât să afirme foarte clar că Logosul a avut o existență materială reală, că a fost afectat de timp și de spațiu în același fel ca oricare dintre cei care i-au fost contemporani.
2. A locuit printre noi, plin de har și de adevăr
Sunt unii care susțin că Ioan s-a inspirat din filosofia greacă, preluând diferite concepte și diferiți termeni. Dacă urmărim însă cu atenție ideile pe care evanghelistul le scoate în evidență și chiar forma frazelor, vom observa câteva lucruri extrem de interesante, care ne fac să reluăm în considerare opinii precum cea amintită mai sus. De exemplu, expresia aceasta a locuit printre noi, plin de har și de adevăr, din punct de vedere frazeologic, este continuarea afirmației Cuvântul s-a făcut trup, și are ca scop întărirea ideii din această primă propoziție. Nu e altceva decât un paralelism, un gen de a scrie care denotă mentalitatea de evreu a lui Ioan. Lucrul acesta e evident dacă urmărim ideea acestei a doua propoziții. Expresia a locuit prin noi, arată încă o dată caracterul de implicare în lumea materială a logosului. A locuit este traducerea lui skenoo, care literal înseamnă a fixa cortul, sau a trăi într-un cort, aratând clar că logosul a trăit în corp, printre noi, indică faptul că logosul trăia în aceeași condiție umană ca oricare alt om.
Continuarea este însă și mai interesantă, pentru că dovedește, o dată în plus, că mentalitatea autorului este una de evreu. Menționarea noțiunii de har, în sensul în care o folosește scriitorul aici, era străină de orice filosofie grecească și nu numai, iar apropierea harului de adevăr, în condiția asumării umanității și a trăirii adevărului în corp, în materie, supusă timpului și, deci, distrugerii, iar în final morții, este imposibil de găsit în gândirea platonică.
Practic, de la începutul scrierii sale, Ioan afirmă istoricitatea logosului, ca metodă prin care adevărul să ajungă la oameni. Dacă la Platon adevărul este o realitate transcendentă, o condiție în care, deși te lovești de umbra lui, nu ști că e umbra adevărului, la Ioan, adevărul este o realitate transcendentă, dar e una care devine accesibilă oricui.
Omul lui Ioan nu are nevoie de o calitate specială, de un organ special sau de vreo acțiune deosebită pentru a cunoaște adevărul, pentru că logosul ioanin, este un adevăr care nu e în stare de neascundere, ci are o condiție descoperindă a Sa, de fapt se auto-revelează, iar acest fapt este de fapt metoda prin care adevărul ajunge la oameni. Orice om recunoaște adevărul, pentru că acesta e de natură rațională, iar omul e o făptură care gândește, pentru că e creat după chipul Logosului. De fapt, aici este o diferență esențială între platonism și teologia lui Ioan. La Platon este imposibil să recunoști adevărul, chiar dacă l-ai vedea, tot nu ai crede că e adevăr, la Ioan este imposibil să nu recunoști adevărul. Iar lucrul acesta se întâmplă astfel nu pentru că ți-ai câștigat libertatea, ci pentru că adevărul ți-a redat libertatea. Isus le spune ascultătorilor Săi:„ veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Nu poți fi liber decât dacă ai cunoscut adevărul, ceea ce înseamnă că adevărul ți s-a revelat.
Asemănarea dintre platonism și gândirea ebraică descrisă prin scrierea lui Ioan, este aceea că în ambele cazuri se subliniază ideea imposibilității atingerii adevărului prin capacitățile inerente sufletului. Până la urmă chiar și platonismul este o filosofie a mântuirii, dar cu o metodologie diferită de cea a creștinismului. Mântuirea în platonism se dobândește prin contemplarea Ideii Binelui, în timp ce în creștinism, Dumnezeu, Binele, Unul, Logosului este Adevărul care vine în întâmpinarea omului.
Adevărul în creștinism nu este neascundere, ci este revelare adică des-coperire. Ioan subliniază aspectul acesta de nenumărate ori: „cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9), „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”(Ioan 14:6). Bine a înțeles Gadamer întrebarea lui Pilat „Ce e Adevărul?”(Ioan 18:38) spunând că „pornind de la sensul situației istorice, întrebarea...include problema neutralității” . Ceea ce n-a înțeles Pilat este faptul că în fața Adevărului ca revelație nu te poți eschiva, pentru că este direct, nemijlocit și la îndemâna oricui, chiar a celor care nu sunt interesați. Logosul care se descoperă ca Adevăr, sau mai bine zis Adevărul care s-a descoperit prin Logos exclude orice neutralitate. Neascunderea lui Platon nu înseamnă nimic pentru cei care sunt în peșteră, e de fapt o ascundere, pentru că umbra nu revelează chipul. Aletheia lui Ioan este revelație, adică prin Logos, omul, care este umbră, se întâlnește cu Chipul, iar prin întâlnirea aceasta, umbra devine realitate, în aceeași lume. Logos-ul ioanin indică sensul omului și a lumi, îl redescoperă.
Este interesantă percepția lui Origen - cel care de foarte multe ori a fost acuzat că este platonist și că a adaptat creștinismul filosofiei lui Platon – privitor la relația pe care o vede între Logos și Adevăr, și ceea ce afirmă Platon cu privire la Adevăr. „Platon”, spune Origen „tratează despre natura Binelui Suprem și declară că acesta e cu totul inexprimabil” . Acestei concepții, indiferent la cine o regăsește (începând însă cu Platon), Origen îi răspunde „după cum ne spune Sfânta Scriptură, ei ‘’țin adevărul în robie’ crezând că ‘Binele Suprem este inefabil’” . Origen este de acord cu identificare Logosului cu Binele Suprem, dar contestă esența doctrinei platonice, și anume caracterul inefabil al acestui Bine. Origen susține caracterul de revelație al Logosului, susținând că aici este marea deosebire în gândirea biblică, teologia ioanină și platonism.
Nu în același fel interpretează însă Filon din Alexandria relația dintre Logos și Adevăr. În cartea a III-a a Comentariului alegoric, probabil urmându-l mai îndeaproape pe Platon , scrie: „umbra lui Dumnezeu este Cuvântul Lui ”, cu alte cuvinte umbra, sau chipul (eikon) lui Dumnezeu este Logosul. Ceea ce vrea să scoată în evidență Philon aici este faptul că Logosul este o realitate noetică, în consecință, fiind imposibil să se fii întrupat. Concluzia cu privire la adevăr este că nu poate fi cunoscut decât prin contemplare, pentru ca în final, sufletul omului, eliberându-se de materie, se va întoarce în lumea inteligibilelor.