Nemurirea sufletului, de la Platon la Christos

Rezumat: una dintre cele mai importante dezbateri în filosofie sau religie, de-a lungul istoriei, a fost cu privire la relația trup-suflet. Ce este sufletul uman? Care e natura lui? Ce se întâmplă cu sufletul după moarte? Răspunsurile de obicei se împart în două: fie se adoptă un model de gândire monist, iar omul este privit ca o entitate, în care trupul și sufletul există în mod inseparabil, dependent unul de altul, fie se adoptă o perspectivă dualistă, iar trupul și sufletul sunt două entități separate, aflate în conflict. Prima parte a acestei lucrări va cerceta perspectiva monistă, iar apoi, mai pe larg vom observa gândirea platonică dualistă cu privire la suflet, iar în final, vom analiza doctrina creștină în comparație cu concepția platonică.

Concepția ebraică-biblică despre viață și suflet

Cu privire la originea omului, Vechiul Testament afirmă: „ Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viațã, și omul s-a fãcut astfel un suflet viu”(Gen2:7). Urmează o altă afirmație: „ Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor, şi se întorc în țãrîna lor. Îţi trimiţi Tu suflarea: ele sînt zidite, şi înoieşti astfel faţa pămîntului” (Ps.104:29-30). Aceste descrieri, care par foarte simple la o primă vedere, sunt de fapt considerabil semnificative pentru că ele revelează atitudinea de bază privitoare la originea și esența omului, în cel mai timpuriu monoteism al lumii. Aceste două texte ne lămuresc cu privire la următoarele: 1. Omul este creat de Dumnezeu, deci e de origine divină; 2. Omul este o sumă a trupului cu suflarea divină; 3. Corpul uman este prelucrat din materie, din țărâna pământului și 4. Spiritual uman, sau suflarea divină, e esențială vieții umane, iar fără ea omul nu ar mai exista.

De asemenea primul text definește concepția de bază privind natura sufletului: o entitate ce subsumează trupul (materia) și suflarea divină. Sufletul este, deci, privit ca o rezultantă a tuturor componentelor sale (trup și suflare), iar în eventualitatea dispariției uneia dintre ele, sufletul dispare și el.

Să privim puțin mai în detaliu sufletul și spiritul sau suflarea. În ebraică, suflet sau spirit se poate exprima într-unul din termenii următori: ruach, nephesh. Nici unul dintre aceste cuvinte nu are semnificația de suflet rațional sau minte pură într-un sens filosofic. Vechil Testament afirmă că “Nephesh este sângele; după cum s-a zis ‘căci sângele este viața (nephesh)’”(Deut. 12:23). Ruach este ceea ce urcă și coboară; după cum s-a zis ‘cine cunoaște dacă spiritul (ruach) omului merge sus sau jos?’ (Eccles. 3: 21).

Conform aceleiași colecție de texte (VT), Ruach este un omonim, care poate însemna „aer”, adică unul dintre cele patru elemente. O altă semnificație posibilă este cea de „vânt”. Uneori poate avea o semnificație metaforică, iar atunci se poate referi la deșertăciune (goană după vânt). De cele mai multe ori însă cuvântul are semnificația de respirație (suflare) “ orice are suflare (ruach) de viață” (Gen. 7: 15).

Sufletul uman nu este o substanță, sau entitate independentă și separabilă de corp. Sufletul nu este ceva adăugat corpului, nu este parte din om, el este omul întreg. Unirea dintre suflarea de viață și trup este cea care dă sufletul, iar această combinare a suflării de viață sau spiritului cu trupul este o unire perfectă. În versetul biblic “Dumnezeu a suflat în nări suflare de viață, iar omul a devenit un suflet viu (ființă vie)”( Gen. 2:7), nephesh este folosit pentru a traduce “suflet viu”. Implică ființa umană ca întreg și ca uniune a trupului cu spiritual. Acțiunea de a ‘sufla în pământ’ pentru a deveni o ‘ființă vie’ înlătură idea oricărui dualism. Concluzia acestui text este dublă: 1. Sufletul nu este o entitate eternă; 2. Sufletul sau ființa umană este dependent, se află într-un raport de dublă dependență chiar: odată e vorba de unitatea trup-suflare, iar apoi de raportul dintre creatură și Creator. Probabil că cel mai potrivit termen pentru sufletul uman este acela de entitate psihosomatică.

Sufletul în filosofia lui Platon

Platon nu este primul filosof care este preocupat de problema sufletului. De fapt, presocraticii credeau și ei că bunăstarea sufletului este mai importantă decât cea a trupului, că sufletul supraviețuiește morții trupului sau că există o judecată a acțiunilor sufletului în timpul cât se află încarcerat în trup, iar în urma acestei judecăți se decide care este soarta sa.

Ceea ce apare însă nou la Platon este mai degrabă dorința sa, chiar ambiția am putea spune, de a demostra nemurirea sufletului, iar ceea ce apare nou în concepția sa este rezultat din acest demers al argumentării și dovedirii imortalității sufletului.

Unii cercetători spun că importanța observării concepției platonice asupra nemuririi sufletului vine din faptul că la acest punct al gândirii lui Platon se regăsește de fapt esența filosofiei sale. Sufletul preexistă corpului, într-o condiție care implică conștiența posesiei cunoașterii. La intrarea sau căderea sa în corp, sufletul uită ceea ce știe, dar reține cunoașterea într-o memorie latentă. Redescoperirea acestei cunoașteri, caracteristică matematicii și eticii, este o chestiune de reamintire.

Cunoașterea pură a oricărui lucru cere libertate completă de trup. Nu poți cunoaște cu adevărat ceva, în condiția de suflet întrupat. Materia și lumea materială fac imposibilă cunoașterea adevărului. Deși se vorbește de „ochii sufletului”, în realitate acești ochi nu reușeșc să vadă adevărul, ci doar îl intuiesc, iar vederea cu adevărat a Formei, a Realității, sufletul nu o are decât despărțit de trup. Și cum separarea sufletului de trup are loc prin moarte, atingerea înțelepciunii, sau cunoașterea adevărată a filosofului nu se împlinește decât prin moarte. De aceea pentru filosof, moartea nu e un rău de care să se teamă, ci e ceva pentru care te pregătești o viață întreagă. Destinul sufletului de a se regăsi pe sine prin moarte, nu este un nihilism la Platon, este o necesitate căreia nu i se poate sustrage, dar are un sens pozitiv, pentru că finalitatea sa e una spre deschidere. Adică numai prin acest destin sufletul poate începe să trăiască adevărata viața, în lumea Formelor.

S-au făcut multe considerații asupra faptului dacă gândirea platonică reprezintă un realism sau un idealism, iar părerile sunt împărțite și nimeni nu a trasat o concluzie finală. Așa cum subliniază însă și Vasile Muscă, Platon poate fi considerat în mod corect și realist și idealist, pentru că în concepția platonică „cele două lumi nu apar numai ca fiind despărțite; ele sunt în același timp și despărțite, dar se află și în unitate. Pentru Platon lumea ideilor nu este, de fapt, decât lumea lucrurilor transfigurată prin împrejurarea că ea este văzută exclusiv din unghiul opus, pe care îl oferă perspectiva spiritului...realismul lui Platon este unul al sensurilor și nu al lucrurilor” . Același lucru îl scoate în evidență și Hubert Grenier, atunci când într-un studiu asupra eticii platonice conchide: „ceea ce comentatorii numesc lume a ideilor nu trebuie înălțat în planul imaginației, într-o ultralume, o lume superioară; nu este o altă lume, este tot această lume, dar văzută altfel, văzută în sfârșit de suflet, la lumina ideii de bine ”.

Doctrina nemurii sufletului ocupă un loc central în gândirea platonică pentru că este cea mai importantă treaptă în dezvoltarea doctrinei platonice a cunoașterii. Dacă sufletul nu ar exista înainte de intrarea sa în corp, Platon nu ar mai putea dezvolta ideea cunoașterii prin reamintire. Dacă sufletul nu ar trăi după moarte, iar în condiția sa materială nu poate cunoaște cu adevărat nimic, atunci cunoașterea i-ar fi refuzată pentru totdeauna.

Pe preexistența și nemurirea sufletului își bazează Platon ontologia, axiologia și epistemologia lui. Dați la o parte nemurirea sufletului și ați năruit platonismul. Până și existența noastră umană nu mai înseamnă nimic și nu ar putea însemnă ceva dacă sufletul nu există și nu e nemuritor: „eternitatea sufletului se impune filosofiei ca însuși principiul său” .

La Platon nu găsim o antropologie, pentru că el nu vrea să explice ceva ce nici n-ar trebui să existe. Omul nu e decât o himeră, de cele mai multe ori nici nu își poate aminti că el e un suflet căzut într-un corp, astfel că nu poate forma niciodată obiectul filosofiei, cum nu e nici subiectul ei. De aceea este atât de important pentru Platon să dovedească (ceea ce nimeni nu a mai încercat până atunci) nemurirea sufletului.

Argumentele lui Platon cu privire la nemurirea sufletului

Argumentația din Phaidon

Phaidon este dedicat aproape în întregime acestui singur scop și este structurat ca o serie de argumente. Cei mai mulți critici le împart astfel:

1. Argumentul contrariilor 70a–72e

Tot ce are un contrariu vine la existență tocmai din acest contrariu; răceala din căldură, slăbiciunea din putere, somnul din starea de veghe. În fiecare pereche de contrarii trebuie să fie întotdeauna un proces de transformare e.g răcirea și încălzirea, adormirea și trezirea. Viața și moartea sunt evident contrarii, și procesul uneia dintre ele, anume murirea, ne este evidentă. Am putea deduce că există și un al doilea proces prin care lucrurile vii își au originea în moarte. Această concluzie trebuie luată în sensul că „sufletele morților trebuie să fie undeva de unde ele se pot reîntoarce la viață”.

Mai există un argument aici, și anume faptul că dacă procesului de trecere de la viață la moarte nu i se potrivește și unul în sens invers, atunci suma originală de lucruri vii va fi epuizată într-un timp infinit, altfel spus, în cuvintele lui Platon: „dacă devenirea reciprocă a contrariilor unele din altele n-ar avea loc ca într-o mișcare circulară, ci procesul s-ar petrece rectiliniu și ireversibil, numai într-un singur sens, atunci...până la urmă toate lucrurile ar încremeni în aceeași stare, supuse aceleiași condiții, și orice proces generativ ar înceta” .

2. Argumentul re-amintirii 73a–77e

Abilitatea noastră de a da răspunsuri abstracte arată că posedăm un tip de cunoaștere (a Formelor, așa cum există ele) pe care trebuie să o fii primit înainte de naștere. Urmează de aici ca „sufletele au existat aparte de corp înainte ca ele să fii luat forma umană”. Că ele continuă să existe și după moarte este clar atunci când combinăm acest argument cu cel al contrariilor. Acest argument al reamintirii evidențiază ideea preexistenței sufletului, eternitatea sa.

3. Argumentul similitudinii 78b–84b

Formele, sau universaliile și particulariile diferă în mod structural: formele sunt invizibile, neschimbătoare, uniforme și eterne, în timp ce particulariile sunt vizibile, schimbătoare, compuse și perisabile. Sufletul uman este invizibil, și cercetează Formele fără ajutorul simțurilor corporale. Astfel sufletul este „mai mult divin, nemuritor, inteligibil, uniform și indisolubil”.

Uniformitatea și indivizibilitatea lui o scutește de decompunerea care distruge corpurile compuse; din toate aceste motive, putem conclude că sufletul este nemuritor. (surprinzător este faptul că nicăieiri nu se susține că sufletul este Formă, iar Teoria sufletului-construit din Timaeus 35 face în mod explicit sufletul o entitate de clasa a 3-a/ nivelul 3/ distinct de Forme și corpuri.)

Argumentația din Phaidros

În Phaedrus (245), Platon argumentează pentru nemurirea sufletului plecând de la esența sa ca auto-mișcător; el acționează ca sursă ultimă a mișcării a tuturor lucrurilor, căci ele nu pot avea prin sine nici un început, nici sfârșit: „tot ce e suflet e nemuritor. Într-adevăr, ceea ce se mișcă de la sine este nemuritor” .

Argumentația din Republica

Pasajul din Republica X (611) de asemenea argumentează în favoarea nemuririi sufletului din perspectiva naturii indivizibile a sufletului (argumentul similitudinii deja amintește uniformitatea și simplicitatea). Ideea este aici, că omul este combinația sufletului cu trupul, deci nu poate fi nemuritor, pentru că tot ce este compus este supus distrugerii. Însă sufletul, deși e parte din omul care e supus distrugerii, fiind o entitate simplă, indivizibilă, este, deci, nemuritor.

Un nou aspect al nemuririi divine apare în dicuția cu privire la eternitate din Timaeus (37e). Timpul însuși este creat împreună cu cosmosul vizibil, deci toate entitățile care au cooperat la acestă creație – inclusiv Creatorul – trebuie să fie cumva în afara timpului. Această nemurire a lui Dumnezeu nu e numai un mod de a avea viața extinsă până la infinit; pentru Creator nu există nici un „a fost” sau „va fi”, o doctrină care a influențat mai târziu gândirea augustiniană cu privire la atemporalitatea divinității.

În contrast, nemurirea sufletului în general nu se este datorată naturii sau structurii sale lăuntrice, căci, din moment sufletul vine de undeva și are o natură compusă, este legat în mod necesar de decompunere sau distrugere. Nemurirea sa este extrinsec garantată de concurența, sau implicarea continuă a Creatorului, iar eternitatea sa, precum cea a cosmusului, este, pe de o parte, îndreptată numai spre viitor.

Platonism vs. Creștinism din perspectiva nemuririi sufletului

Creștinismul, așa cum bine se știe, a fost fondat de un evreu –Iisus Christos – iar cei care au promovat inițial creștinismul au fost și ei evrei. Gândirea creștină, cel puțin gândirea creștină primară, se întemeiază pe scrierile Vechiului Testament, care este principala sursă de cunoaștere a mentalității ebraice cu privire la Dumnezeu, om, viață, cunoaștere etc. Așa cum am arătat în partea de început a lucrării, concepția ebraică-biblică despre suflet și viață, se referă la o entitate care subsumează trupul și suflarea, dependente una de alta. Această concepție este revendicată și de creștinismul primar. Sufletul nu este o existență separată de corp, iar corpul, materia, nu este ceva rău în sine. Viața pe care omul o trăiește pe pământ nu trebuie disprețuită, ci trebuie trăită frumos, moral; ea (viața) e de fapt ocazia care se dă sufletului (omului) de a dovedi că merită să trăiască.

Nicăieri în Biblie noțiunea de suflet nu este pusă alături de cea de nemurire. Se afirmă însă clar posibilitatea ca sufletul să trăiască etern, asta după asa numita înviere. Dacă în platonism corpul este o închisoare ce „impune sufletului o lege care nu îi este potrivită” , și ca atare viața de aici este un chin, de care numai moartea îl mai poate elibera, în creștinism, moartea nu vine cu eliberare, ci cu suferință, pentru că viața e un dar, nu un blestem. Dacă pentru Platon moartea înseamnă mântuire, pentru creștini, învierea este cel mai mare câștig, pentru că este dovadă că moartea a fost învinsă. Eternitatea creștinismului nu se manifestă într-o lume la care ajunge prin intermediul morții, ci este expresia cea mai profundă pe care o poate da un Creator vieții. Platonismul exprimă eternitatea negând viața, în timp ce creștinismul afirmă eternitatea prin eradicarea morții.

Chiar dacă pentru Platon moartea e un prieten, iar pentru creștin, moartea e cel mai mare dușman, există totuși și asemănări, iar aceastea se regăsesc la nivelul preocupării pentru ceea ce este neperisabil. Chiar dacă platonismul definește eternitatea într-un alt mod decât creștinismul, chiar dacă sufletul are o altă semnificație în creștinism față de platonism, le este comun celor două faptul de a disprețui existența mizeră și superficială. Atât platonismul cât și creștinismul îl provoacă pe om să caute un sens ființării și lumii înțelegând transcendentul, iar creștinismul merge mai departe postulând posibilitatea stabilirii unei relații cu Ființa Supremă, relație care nu sterge individualitatea sau personalitatea nimănui, ci o afirmă.